O conexiune QUIC este o singură conversație între două sisteme QUIC. Stabilirea conexiunii QUIC combină negocierea versiunii cu handshake-urile criptografice și de transport pentru a reduce timpii de încărcare.
Pentru a trimite efectiv informații prin acest tip de conexiune, unul sau mai multe fluxuri trebuie să fie create și folosite.
Fiecare conexiune deține un set de identificatori, sau ID-uri de conexiune, iar fiecare dintre ei poate fi folosit pentru a identifica o conexiune. ID-urile de conexiune sunt alese independent de capetele conexiunii; fiecare capăt alege ID-urile pe care le folosește celălalt capăt.
Funcționalitatea principală a acestor ID-uri de conexiune este să se asigure că schimbările de adresare ale protocoalelor din layere-le de dedesubt (UDP, IP și mai jos) nu cauzează ca pachetele unei conexiuni QUIC să fie livrate către un alt sistem.
Profitând de ID-uri, conexiunile pot, deci, migra între adrese de IP și interfețe de rețea în moduri în care TCP nu putea. De exemplu, migrația permite ca download-uri în curs de desfășurare să se mute de la o conexiune la o rețea celulară la una mai rapidă peste wifi atunci când utilizatorul își aduce device-ul într-un loc care oferă wifi. Similar, download poate continua peste rețeaua celulară dacă cea wifi devine indisponibilă.
QUIC este construit peste UDP, așa că un număr de port pe 16 biți este folosit pentru a diferenția conexiunile primite.
O cerere de conexiune QUIC venită de la o aplicație-client o să îi spună server-ului ce versiune de protocol QUIC vrea să folosească, iar server-ul va răspunde cu o listă de versiuni din care aplicația poate alege.